Lucram la noua versiune a site-ului, de aceea informatiile nu sunt actualizate. Intre timp poti citi articolele pe care le-am scris in ultimii 4 ani iar noi promitem sa
revenim cat mai curand cu o noua interfata si, evident, cu articole la zi. Lucram in paralel atat la relansarea site-ului, cat si la organizarea Galei Premiilor eCommerce.

 
UTILIZAREA CARDURILOR
Cardurile fac parte deja din viata de zi cu zi a romanilor, la ora actuala existand peste 9 milioane de carduri bancare.   ...detalii
RECOMANDAREA Link2eCommerce
CartePremium - librarie online si giftshop cu livrare 100% gratuita pentru clientii care aleg plata online   ...detalii
CONSULTANTA IN COMERTUL ELECTRONIC
Intra acum in comertul electronic! Nu este un “hei rup-ism” si nici un sfat optimist. Statisticile arata ca numarul mag   ...detalii
Sign-up
Beneficiile autentificarii si formularul de inscriere
 
Link2eCommerce Home E-Commerce Online Advertising & PR Legislatie Internet Off Topic
In putinul timp liber, suntem oameni. Ca tine!
Evenimente Despre noi Contact
August 2017
 LMMJ VSD 
  123456 
 78910111213 
 14151617181920 
 21222324252627 
 28293031

A fost odata...

  [Andrei Radu]

Nu mi-a parut rau niciodata de ceea ce am facut de-a lungul timpului. N-am mustrari de constiinta si nici nu regret nimic. Ca a fost vorba de scoala, de planul profesional sau de dragoste – in toate am fost eu, cu bune si cu rele.
 
De multe ori sunt copil si tind sa iau jucaria dupa care tanjesc cat mai repede. Sufar de nerabdare.
In acelasi timp, trasez linie intre ce e bine si ce e rau, intre lucruri care “se fac” si lucruri care “nu se fac”. Nu imi plac incertitudinile, nu imi plac zonele gri.
 
Fiindca viata m-a facut sa trec prin evenimente neplacute, incerc sa imi creez lumea mea in care sa ma izolez si in care sa cred pana in panzele albe. Se poate numi nebunie, realitate paralela – spuneti-i cum vreti. Din pacate, sunt rational. Prea rational. Motiv pentru care lumea mea nu e niciodata sigura – dimpotriva, e bantuita intotdeauna de realitatile vietii, de intamplari palpabile, de monstrii de care incerc sa fug. Nu mi-am gasit nicaieri linistea si orice as face nu ma bucura decat pe moment, dupa care cad din nou in tristetea mea si incerc sa fug cat mai departe de lume.
 
Cu toate astea, sunt o persoana careia ii e frica de singuratate. Urasc cei 4 pereti goi care ma inconjoara zilnic, urasc calculatorul in fata caruia petrec ore-n sir, urasc cand ma trezesc vorbind singur, sfatuindu-ma, certandu-ma sau pur si simplu analizandu-ma.
 
Povestea mea incepe cu o perioada fericita. As da orice sa o retraiesc: sa alerg iar descult prin padurea copilariei mele, sa pescuiesc alaturi de tatal meu, sa stau la povesti cu familia, sa impodobesc brazi, sa vopsesc oua de Paste, sa ma joc, sa rad, sa n-am griji. Pacat ca perioada de care vorbesc – copilaria mea – a fost prea scurta. M-am trezit deodata fara tata, in momentul in care ma pregateam sa sustin un test Toefl pentru o bursa la Universitatea de Jurnalism din Sofia. N-am crezut niciodata ca parintii mor. Nici nu m-am gandit vreodata cum e fara ei – astea sunt subiecte tabu pe care mintea mea nu le-a acceptat pur si simplu. Dar intr-o dimineata de octombrie m-am trezit pus in fata faptului implinit, fara nici o sansa de a schimba lucrurile. Castelul meu s-a prabusit pana la pamant si chiar mai adanc si tot ce am crezut, visat, sperat s-a naruit intr-un singur minut printr-un telefon disperat al mamei mele care imi dadea vestea cea proasta. Nu stiu cum am ajuns acasa, nu stiu ce am facut exact... totul mi-e neclar si parca in cele 2 zile in care tata statea intins pe pat fara sa scoata o vorba, cineva m-a facut sa actionez robotic, precipitat, fara sa ma lase sa plang, fara sa-mi dea timp sa stau la capul celui care mi-a fost parinte. Si tot acel cineva mi-a sters toate gandurile care mi-au trecut prin cap in cele 2 zile.
 
In anul 3 de facultate, viata m-a sicanat iar. De data asta, mama. O moarte la fel de fulgeratoare – infarct combinat cu un accident vascular cerebral – reteta “perfecta” pentru uciderea oricarei sperante de supravietuire. Mama a murit in spital. Cel mai crunt lucru pe care mi-l amintesc s-a petrecut in dimineata in care i-a fost facuta autopsia. O dimineata de acelasi octombrie blestemat, ploioasa, rece, in care ma plimbam prin curtea spitalului auzind sunetul bisturiului care imi cresta mama.
A urmat inmormantarea, au urmat lacrimi si disperare si, peste toate astea, a urmat sentimentul responsabilitatii. Am ramas doar eu si fratele meu intr-o lume pustie, fara sens, daramati din nou, imbatriniti devreme, indurerati si fara vreun motiv temeinic de a ne continua viata. Si cu toate astea, ne-am reconstruit, ne-am castigat primii bani, ne-am asigurat existenta trista.
 
De-atunci m-am blazat. Am sarit peste o etapa din tineretea altora – etapa cursurilor si a distractiei studentesti, etapa cluburilor sau a cafenelelor. M-am maturizat fortat, fara sa ma intrebe nimeni daca mai vreau sa fiu copil. Pana astazi, n-am explicat nimanui de ce sunt “altfel” decat restul – ciudat, trist, sobru - numiti-ma oricum. 
 
Mi-am dorit de atunci normalitate. Povesteam cuiva acum ceva vreme despre visul pe care il vedeam realitate undeva dupa 30 de ani: o dimineata de duminica insorita si calda, trezitul alaturi de Ea, papuci de plus, halat de baie si doi baieti tacaniti care sa ma pandeasca la iesirea din dormitor si sa imi sara in brate. N-a fost decat un vis.
 
Am incercat intotdeauna sa fiu drept, sa fiu corect, sa nu ranesc oamenii din jurul meu. Nu spun prostii, nu vreau sa credeti ca sunt un inger... dar tresar ori de cate ori vad un cortegiu funerar, sufar alaturi de cei indurerati ramasi in urma, ma dor lucrurile nedrepte care se intampla in viata. Am cunoscut un copil cu leucemie, o femeie cu TBC si o copila violata in adolescenta ei. Drame umane la care ma inchin intotdeauna si care ma rascolesc, care ma fac sa plang, sa-i inteleg si sa le impartasesc durerea.
 
M-am chinuit sa fiu bun, de cele mai multe ori am dat mai mult decat am primit si nu mi-am dorit niciodata marea cu sarea. Am vrut doar normalitate.
 
Astazi castelul meu s-a prabusit din nou si ma intreb... oare de cate ori am sa-l mai pot recladi? Imi vin in minte avalanse de replici brutale, cuvinte dezamagitoare, sperante desarte. Nu-i nimeni vinovat. Poate doar eu fiindca am crezut in lumea pe care mi-o construisem. Am vrut doar sa fie bine, sa zambesc implinit, sa simt - dupa atata timp - ca traiesc. N-a fost decat un vis.
 
O sa treaca. Toate trec. Asa vrem sa credem. Dar uneori, drumul pana la reimpacarea cu sine e atat de lung... Iar daca il tot parcurgi de-a lungul existentei, la un moment dat obosesti si... renunti. Eu astazi ma opresc. 

... afiseaza toate articolele
Poll

Poll

Cat ati cheltuit pentru un cadou cumparat online?
Sub 10 lei
Intre 10 si 50 lei
Intre 50 si 100 lei
Intre 100 si 150 lei
Intre 150 si 200 lei
Intre 200 si 300 lei
Peste 300 lei